Intalnire a tuturor profesorilor de Teologie Liturgica, la Sambata de Sus

Maine, 19 iunie 2008, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, judetul Brasov, va avea loc intalnirea profesorilor de Teologie Liturgica de la Facultatile de Teologie Ortodoxa din intreaga tara. Intalnirea va fi coordonata de catre IPS Laurentiu, Mitropolitul Ardealului si decanul Facultatii de Teologie Ortodoxa 'Andrei Saguna' din Sibiu. Intalnirile, care se desfasoara pentru toate disciplinele teologice incepand cu anul 2006, potrivit hotararii Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, au rolul de a uniformiza programele analitice stabilite de comun acord de catre cadrele didactice universitare din toata tara, pentru toate specializarile.

Drept la replica al Patriarhiei Romane

În cotidianul 'Ziua' din data de 9 iunie 2008, în articolul intitulat „Tăcerea Patriarhului”, domnul Victor Roncea reproşează Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „refuză să ia o decizie în cazul Mitropolitului Banatului”, transferând, în mod vinovat şi tendenţios, Patriarhului României responsabilităţi ce revin, în exclusivitate, Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru corecta informare a opiniei publice şi lămurirea domnului Victor Roncea, Patriarhia Română face următoarele precizări:

- referitor la problema creată de către Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nicolae al Banatului prin împărtăşirea la o Liturghie euharistică greco-catolică, Patriarhia Română nu a păstrat tăcerea, ci şi-a expus punctul de vedere cu promptitudine şi fără echivoc în conformitate cu principiile eclesiologice panortodoxe şi disciplina sinodală internă prin două comunicate de presă date publicităţii în zilele de 27 mai, respectiv 2 iunie 2008, ultimul dintre acestea apreciat chiar de domnul Ciachir ca fiind 'înţelept'. În plus, în cuvântul adresat la sfârşitul Sfintei Liturghii şi a ceremoniei de proclamare solemnă a canonizării a nouă sfinţii nemţeni, oficiate la Mănăstirea Neamţ cu ocazia sărbătorii Înălţării Domnului (5 iunie 2008), Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a atras atenţia asupra 'pericolului slăbirii unităţii din interiorul Bisericii' prin gesturi ecumenice nepotrivite;

- aceeaşi problemă a fost discutată împreună cu următorii membri ai Sinodului Permanent, convocaţi statutar de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la Mănăstirea Neamţ în ziua de 6 iunie 2008: Înalt Preasfinţitul Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Olteniei şi Mitropolit ales al Moldovei şi Bucovinei, Înalt Preasfinţitul Nicolae, Mitropolitul Banatului, Înalt Preasfinţitul Petru, Mitropolitul Basarabiei, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, Înalt Preasfinţitul Nifon, Arhiepiscop şi Mitropolit al Târgoviştei, Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfinţitul Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Vincenţiu Ploieşteanu, Episcop Vicar Patriarhal şi Secretarul Sinodului Permanent;

- potrivit Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate în toate domeniile de activitate ale Bisericii (art. 11), care examinează şi soluţionează orice problemă de ordin dogmatic, liturgic, canonic şi pastoral-misionar (art. 14, lit. b), singura autoritate bisericească care hotărăşte, cu o majoritate de două treimi din totalul membrilor săi, cu privire la trimiterea în judecată canonică a acelora dintre membrii săi care sunt învinuiţi de abateri de la învăţătura şi disciplina Bisericii (art. 14, lit. p);

- în comunicatul de presă al Secretariatului Sinodului Permanent, dat publicităţii în ziua de 7 iunie 2008, se precizează: 'în legătură cu situaţia creată prin împărtăşirea Mitropolitului Banatului, la o Liturghie euharistică greco-catolică, Sinodul Permanent a luat act de cele relatate, cu regret, de către IPS Mitropolit Nicolae şi, neavând competenţă decizională, a hotărât ca problema să fie înscrisă pe ordinea de zi a proximei şedinţe a Sfântului Sinod, spre dezbatere şi decizie';

- constatăm cu indignare faptul că ziarul 'Ziua' sugerează conducerii Bisericii să promoveze atitudini dictatoriale şi nu pe cele sinodale şi conforme cu învăţătura şi Statutul Bisericii;

- Patriarhul României nu poate judeca ierarhii de unul singur în mod dictatorial şi totalitar, ci trebuie să prezideze şedinţele Sfântul Sinod, singurul for bisericesc abilitat în acest sens. Ca atare, la proxima şedinţă sinodală, programată pentru zilele de 8 - 9 iulie 2008, după instalarea tuturor episcopilor ortodocşi români recent aleşi şi dorita reunificare a eparhiilor ortodoxe româneşti din cele două Americi, situaţia creată de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nicolae al Banatului va fi înscrisă pe ordinea de zi spre dezbatere şi decizie;

- Sfântul Sinod are responsabilitatea păstrării dreptei credinţe în faţa relativismului doctrinar sacramental şi canonic, precum şi datoria de a apăra unitatea internă a Bisericii în faţa extremismului de tip sectar şi a fanatismului justiţiar.

- Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române nu poate lucra după principii subiective şi arbitrare sau ca reacţie la presiunile exercitate prin intermediul unor jurnalişti sau a unor persoane cu comportament dictatorial, ci îşi îndeplineşte atribuţiile, cu respectarea prevederilor Statutului şi Regulamentelor bisericeşti în vigoare.

www.patriarhia.ro

Cel de-al 80-lea mitropolit al Moldovei si Bucovinei a fost intronizat

Inalt Preasfintitul Teofan Savu a fost intronizat, astazi, in demnitatea de arhiepiscop al Iasilor si mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Ceremonia de intronizare a avut loc in Catedrala mitropolitana din Iasi, dupa oficierea slujbei Sfintei Liturghii, oficiata, in prezenta PF Parinte Patriarh Daniel, de catre un sobor de 32 de ierarhi, membri ai Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Un prim moment din cadrul acestei ceremonii a fost citirea gramatei patriarhale de intronizare de catre PS Vincentiu Ploiesteanu, episcop vicar patriarhal si secretar al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, gramata din care va prezentam un scurt fragment: 'In Duminica a VII-a dupa Sfintele Pasti, a Sf. Parinti de la Sinodul I ecumenic, in Catedrala mitropolitana din municipiul Iasi, cu hramul 'Intampinarea Domnului' si 'Sf. Cuvioasa Parascheva', noi, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, inmanam IPS Parinte Mitropolit Teofan carja arhipastoreasca si il intronizam ca arhiepiscop al Iasilor si mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Facem cunoscut tuturor aceasta gramata patriarhala si dam alesului arhiepiscop si mitropolit, IPS Parinte Mitropolit Teofan, imputernicirea canonica de pastorire ca arhiepiscop al de Dumnezeu pazitei Arhiepiscopii a Iasilor cu toate orasele si satele care tin astazi si vor tine si in viitor de aceasta Sfanta Arhiepiscopie. IPS Sa are dreptul si puterea de a aseza, dupa randuielile Bisericii noastre Ortodoxe si dupa legile tarii: citeti, cantareti, ipodiaconi, diaconi, preoti si protopopi in toate bisericile din Arhiepiscopia IPS Sale, iar stareti si starete, egumeni si egumene la manastirile si schiturile, si de a randui toate cate i se cuvin ca ierarh spre folosul duhovnicesc al eparhiei pe care o pastoreste pe calea mantuirii'.

A urmat apoi cuvantul PF Parinte Patriarh Daniel, care s-a referit la misiunea noului mitropolit al Moldovei si Bucovinei: 'Speranta noastra ca noul mitropolit al Moldovei si Bucovinei va implini misiunea la care a fost chemat acum, se bazeaza mai ales pe dragostea pentru lucrarile sfinte si sfintitoare a clerului si credinciosilor din Mitropolia Moldovei si Bucovinei, dar si prin faptul ca IPS Parinte Mitropolit Teofan are deja o bogata experienta pastorala, culturala, misionara si social-filantropica acumulata in cei aproape 8 ani de arhipastorire in Mitropolia Olteniei. De aceea, astazi il incredintam pe IPS Sa clerului, cinului monahal si credinciosilor din Arhiepiscopia Iasilor, precum si ierarhilor din Mitropolia Moldovei si Bucovinei, spre a fi cinstit cu pretuire si ascultare duhovniceasca, si spre a fi ajutat in implinirea misiunii si a slujirii sfinte la care a fost chemat de Biserica'.

La evenimentul de astazi a fost prezent si presedintele Romaniei, Traian Basescu, care a adresat un mesaj: 'Ingaduiti-mi sa va multumesc pentru onoarea pe care mi-ati facut-o de a ma invita la slujba de intronizare a IPS Teofan ca mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Este o onoare sa particip la aceasta slujba si, in acelasi timp, este un semn al respectului Statului Roman pentru Biserica Nationala a romanilor - Biserica Ortodoxa Romana. O Mitropolie care impresioneaza - Mitropolia Moldovei si Bucovinei. Atunci cand vorbesti despre aceasta Mitropolie, gandul iti merge la Stefan cel Mare si Sfant, la mitropolitii Dosoftei si Varlaam, care au ctitorit limba si literatura romana moderna, gandul te duce, in egala masura, la acea imbinare de frumusete, lasata de la Dumnezeu, cu cultura, credinta si frumusetea manastirilor din Bucovina, cu spiritualitatea pe care aceasta zona o emana catre intreaga tara. De putine ori, un roman, un ortodox, poate sa-si scoata din drumurile lui de vacanta manastirile din Bucovina. De putine ori, atunci cand vorbim de cultura putem sa nu pomenim Iasul. De putine ori, atunci cand ne gandim la evolutia Bisericii Ortodoxe Romane din ultimii ani, putem sa evitam a spune ca Mitropolia Moldovei si Bucovinei, prin grija actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, a devenit nu numai un centru puternic al ortodoxiei romanesti, dar si o Biserica care isi indeplineste misiunea de asistenta sociala catre cei in nevoie. Am convingerea ca IPS Teofan, mitropolitul Moldovei si Bucovinei, va duce mai departe cele incepute spre binele romanilor, spre binele Bisericii Ortodoxe Romane'.

A urmat apoi prezentarea mesajului prim-ministrului Romaniei, Calin Popescu Tariceanu, de catre secretarul de stat Gigel Sorinel Stirbu: 'Cu deosebita bucurie salutam acest eveniment important din viata istoricei Mitropolii a Moldovei si Bucovinei - instalarea IPS Teofan Savu ca mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Personalitate de inalt rang in randul ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane, IPS Mitropolit Teofan a initiat si finalizat multe proiecte importante dupa alegerea sa ca arhiepiscop al Craiovei si mitropolit al Olteniei. Misiunea Bisericii, coordonata de PF Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, in Mitropolia Moldovei si Bucovinei s-a concretizat prin promovarea valorilor Ortodoxiei intr-o perspectiva cuprinzatoare: slujire pastorala impresionanta, misiune sociala performanta, misiune culturala de mare actualitate. Avem increderea ca veti continua aceasta misiune, valorificand reperele spirituale ale Bisericii Ortodoxe Romane si raspunzand exigentelor societatii actuale. Astfel, va fi valorificat potentialul extraordinar al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei in care exista o viata religioasa puternica, evidentiata de numeroase si semnificative marturii si valori ale patrimoniului cultural si spiritual romanesc. Va felicitam din tot sufletul si va asiguram de toata deschiderea si tot sprijinul nostru in slujirea la care ati fost chemat'.

In continuare, parintele arhimandrit Varlaam Merticariu, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iasilor, a adresat un cuvant din partea Centrului eparhial Iasi, in care s-a referit, printre altele, la perioada de arhipastorire ca mitropolit al Moldovei si Bucovinei a actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, PF Parinte Daniel: 'Cresterea numarului manastirilor si schiturilor de la aproximativ 20 la peste 110, infiintarea de peste 600 de noi parohii, hirotonia a peste 650 de tineri, preoti si diaconi, redeschiderea Facultatii de Teologie 'Dumitru Staniloae' din Iasi, modernizarea Seminarului 'Venianim Costachi' de la Manastirea Neamt, infiintarea de Seminarii teologice, a Scolilor profesionale pentru cantareti bisericesti, a Scolilor postliceale teologico-sanitare, dezvoltarea Bibliotecii mitropolitane, infiintarea Bibliotecii Ecumenice 'Dumitru Staniloae', innoirea tipografiei de la Manastirea Neamt, infiintarea tipografiei de la Manastirea Golia, achizitionarea rotativei care imprima Ziarul Lumina, modernizarea fabricii de lumanari, infiintarea postului de radio Trinitas, televiziunea Trinitas, Editura Trinitas, Institutul Cultural-Misionar Trinitas, revistele 'Teologie si Viata' si 'Candela Moldovei', Lumina - primul cotidian crestin din Romania, sutele de titluri de carte teologica, istorica, didactica sau de zidire duhovniceasca, zecile de albume, corurile scolilor teologice, corurile manastiresti, corurile protopopiatelor, corurile Catedralei, concursurile de muzica, programul 'Niciun sat fara biserica', cele peste 2.000 de santiere de biserici, case parohiale sau case sociale, programul de restaurare a Catedralei mitropolitane, consolidarea resedintei mitropolitane etc'.

In finalul ceremoniei de intronizare a luat cuvantul noul mitropolit al Moldovei si Bucovinei, IPS Parinte Teofan: 'Viata manastireasca, precum si misiunea preotului de parohie sunt si trebuie sa fie in legatura continua cu scolile noastre teologice. Facultatea de Teologie, Seminariile teologice si alte forme de invatamant teologic isi implinesc menirea numai in cazul in care urmaresc cresterea duhovniceasca si intelectuala, precum si dobandirea experientei misionare de catre viitorii preoti, profesori de religie, asistenti sociali, ostenitori in domeniul artei sacre etc. Intrepatrunderea dintre teologia academica si sfintenie, dintre cultura si rugaciune, dintre folosirea mijloacelor moderne de misiune si fundamentarea permanenta pe baze biblice si patristice a lucrarii Bisericii constituie rolul prioritar al invatamantului teologic, in mod special. Il rog pe Dumnezeu sa-si arate puterea Sa, luminandu-mi mintea, intarindu-mi vointa si adancindu-mi credinta intru implinirea voii Sale'.

Dupa ceremonia din Catedrala mitropolitana, PF Parinte Patriarh Daniel si IPS Parinte Mitropolit Teofan s-au deplasat pe podiumul amenajat in fata Catedralei, unde au adresat un mesaj de binecuvantare credinciosilor. Mai intai a vorbit celor prezenti Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Romane, PF Parinte Patriarh Daniel: 'Rugam pe Hristos Domnul, pe Maica Domnului, pe Sf. Parascheva si pe toti sfintii lui Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va ocroteasca, sa va ajute si sa va bucurati de bucuria Bisericii, sa ajutati Biserica si sa mentineti unitatea Bisericii in jurul ierarhilor, in jurul slujitorilor sfintelor altare. Avem mare nevoie de rugaciunea fratiilor voastre ca sa pastram comuniunea frateasca, aparand dreapta credinta a Bisericii, lucrand in mod binecuvantat si potrivit vointei Mantuitorului Iisus Hristos. Mare este raspunderea arhiereului, a preotului si a diaconului in fata lui Dumnezeu pentru mantuirea credinciosilor. Cei din Mitropolia Moldovei si Bucovinei au un arhipastor nou, care este trimis de Hristos Domnul, prin lucrarea Bisericii, sa pastoreasca spre slava lui Dumnezeu si spre a noastra mantuire'.

A urmat apoi mesajul de binecuvantare al IPS Teofan, mitropolitul Moldovei si Bucovinei: 'Multumim lui Dumnezeu pentru aceasta frumoasa zi. Racla cu moastele Sf. Parascheva constituie pentru mine o incurajare, un sprijin, o garda de suflet pentru lucrarea care incepe astazi. Va imbratisez cu dragoste multa pe fiecare in parte. Sa ne dea Dumnezeu putere ca, impreuna cu dvs., sa mergem mai departe spre mantuirea sufletelor noastre si spre slava lui Dumnezeu. Sa-l rugati pe Dumnezeu sa-mi dea putere ca, impreuna cu fratii preoti si cu dvs., acest venerabil popor din Moldova si Bucovina, sa continuam lucrarea predecesorilor in scaunul de mitropolit al Moldovei si Bucovinei, in mod special lucrarea celor 18 ani de jertfa a PF Parinte Patriarh Daniel'.


www.mmb.ro

Hotărârile Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române

Hotărârile Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române

Vineri, 6 iunie 2008, la Mânăstirea Neamţ a avut loc şedinţa Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Pe ordinea de zi s-au aflat: modul de receptare a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române de către clerul eparhiilor, situaţia parohiilor sărace, probleme sociale şi pastorale ale clerului, aspecte privind disciplina clerului, sublinierea evenimentelor aniversare şi comemorative din viaţa Bisericii în anul 2008.


1. Sinodul Permanent a hotărât ca toate eparhiile din cuprinsul Patriarhiei Române să vegheze la aplicarea Statutului pntru organizarea şi funcţionarea Bisricii Ortodoxe Române aprobat de Sfântul Sinod prin hotărârea nr 4.768 / 2007, luată în şedinţa de lucru din 28 noiembrie 2007 şi recunoscut de către Guvernul României prin Hotărârea nr. 53 din 16 ianuarie 2008, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr 50 / 22 ianuarie 2008.


2. În legătură cu problemele sociale şi pastorale ale clerului din eparhii s-a subliniat necesitatea ajutorării parohiilor sărace atât prin îmbunătăţirea sprijinului financiar al statului la salarizarea clerului, prin modificarea legislaţiei care se află în dezbatere la Camera Deputaţilor, cât şi prin crearea la centrul eparhial al unui fond pentru ajutarea parohiilor sărace şi a unui sistem de solidaritate între parohii, în sensul ajutorării celor sărace de către cele cu posibilităţi mai consistente.


3. În legătură cu iniţiativa unor preoţi din diferite zone ale ţării de a înfiinţa sindicate ale clerului, Sinodul Permanent a precizat că înfiinţarea unor astfel de sindicate este necanonică, nestatutară şi nelegală, constituind o abatere de la Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, în vigoare. Potrivit prevederilor statutare, problemele şi doleanţele preoţilor au fost şi continuă să fie exprimate şi discutate în conferinţele preoţeşti administrative lunare, cercurile pastorale, conferinţele preoţeşti pastoral-misionare semestriale sau, direct, în cadrul Permanenţelor Consiliilor eparhiale. Ca urmare, preoţii care au tendinţe de constituire sindicală sunt chemaţi să intre în duhul vieţii bisericeşti şi în disciplina canonică şi statutară a Bisericii Ortodoxe Române. Se reaminteşte că misiunea sfântă a clerului, încredinţată lui de Biserică şi asumată în mod liber la hirotonie, nu este compatibilă cu acţiuni de tip sindical. Ierarhii sunt chemaţi să ia măsuri atât pentru aplicarea prevederilor canonice şi statutare referitoare la disciplina clerului, cât şi pentru soluţionarea problemelor parohiilor sărace, mai ales a celor din mediul rural.


4. În legătură cu situaţia creată prin împărtăşirea IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie euharistică greco-catolică, Sinodul Permanent a luat act de cele relatate, cu regret, de către IPS Mitropolit Nicolae şi, neavând competenţă decizională, a hotărât ca problema să fie înscrisă pe ordinea de zi a proximei şedinţe a Sfântului Sinod, spre dezbatere şi decizie.


5. Sinodul Permanent a propus ca în viitor să fie intensificate comunicarea şi consultarea între ierarhi, precum şi între aceştia şi preoţii şi credincioşii pe care-i păstoresc, spre binele Bisericii.


Secretariatul Sinodului Permanent

ÎNTRU MULŢI ANI STĂPÂNE !

Astăzi, 4 iunie 2008, Prea Sfinţitul Părinte Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului, împlineşte venerabila vârstă de 72 de ani. Cu această ocazie, urăm Prea Sfinţiei Sale să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani şi să cârmuiască în continuare de Dumnezeu păzita Eparhie a Aradului, Ienopolei, Hălmagiului şi Hunedoarei cu multă dragoste, putere şi devotament, la fel cum a păstorit-o şi până acum.

ÎNTRU MULŢI ANI STĂPÂNE !

Scurtă biografie:

Timotei Seviciu, pe numele de mirean Traian Seviciu , (n. 4 iunie 1936, Timişoara)

Studiile medii le-a urmat la Liceul “Diaconovici Loga" din Timişoara, între anii 1946- 1953. Între anii 1953-1957 a urmat studiile superioare la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, continuând apoi prin cursurile de doctorat, secţia Patrologie, la acelaşi Institut (1957- 1960) cu examenul de doctorat în 1972. A efectuat studii de specializare la Facultatea de Teologie Protestantă din Neuchatel (1967), Institutul Ecumenic de la Bossey (1967-1968) şi Facultatea de Teologie din Fribourg (1971 - 1972). A activat ca profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş (1960 - 1961), secretar eparhial la Arad (1961 - 1962), apoi la Timişoara (1962-1968). În anul 1969 este tuns în monahism la mănăstirea Hodoş-Bodrog, sub numele Timotei. În 1970 este hirotesit arhimandrit, iar la 15 decembrie 1975 ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, cu titlul “Lugojanul", hirotonia având loc la data de 1 februarie 1976. Este ales episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului la 30 septembrie 1984, fiind înscăunat la data de 2 decembrie 1984.

Lucrări teologice

În teologia românească, Prea Sfinţitul Timotei Seviciu este considerat expertul cel mai avizat în ceea ce priveşte teologia şi gândirea Sfântului Chiril al Alexandriei. Cele mai importante articole cu conţinut teologic ale Prea Sfinţitului Timotei sunt: 1. Aspecte dogmatice ale concepţiei augustiniene după ,,Manualul către Laurenţiu”, publicat în revista “Ortodoxia", anul XI, 1959, nr. 2, p. 234-249; 2. Hristologia şi soteriologia Sfântului Ioan Damaschin după canoanele Învierii, Înălţării şi Cincizecimii, publicat în revista “Ortodoxia", an. XI, 1959, nr. 4, p.567-593; 3. Valoarea prieteniei în viaţa şi opera Fericitului Augustin, publicat în revista “Ortodoxia", an. XII, 1960, nr. 3, p. 374- 388; 4. Probleme de învăţături şi viaţa creştină în Comentarul Sfântului loan Gură de Aur la scrisoarea paulină către Filipeni, publicat în revista "Studii Teologice", an. XIl, 1960, nr. 7-8, p. 500-516; 5. Sfântul Atanasie cel Mare în Biserica românească, publicat în revista "Mitropolia Olteniei", an. XII, 1960, nr. 9-12, p. 583-600; 6. Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei în lumina tendinţelor actuale de apropiere dintre Biserica Ortodoxă şi vechile Biserici orientale, teza de doctorat, publicată în revista "Mitropolia Banatului", an. XXII, 1972, nr. 7-9, p. 325-462; Publicată şi în extras, la Timişoara, 1973, 147 p.); 7. Valoarea hristologiei Sfântului Chiril în contextul teologiei actuale, publicat în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXV, 1973, nr. 5 -6, p. 477-481.

RESFINTIREA BISERICII DIN SALAGENI - 1 IUNIE 2008

Prea Sfintitul Părinte Episcop Dr. Timotei Seviciu al Aradului a fost prezent duminică, 1 iunie, la resfinţirea bisericii parohiale SALAGENI. Cu aceasta ocazie, Prea Sfintia Sa a acordat distinctia de iconom preotului paroh, Marius Leucuţa.

Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs

Vorbim despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!...

Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară.

Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică.

Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii.

Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Hristos este însuşi Ομεγα αποστολος του Θεου - marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,16). Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei.

Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.

Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh.(Tainele iniţierii) De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.

Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie?

După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie.

Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie.

Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină.

Biserica şi Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.

Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.

Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

Stelian Gomboş.

Petrecându-l cu gândul cel bun şi cu pioasă recunoştinţă pe Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea - Mureş

În urmă cu ceva timp am fost la Mănăstirea Recea – acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!… Acolo am văzut încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Părintelui Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!...

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un trimf al nostru constantând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!...

Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu Preacuviosul Părinte Ioan Iovan - originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire...

Sâmbătă – 17.05.2008, orele 21,00 primesc un telefon care mă înştiinţează că în acea după amiază s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 22 iunie ar fi împlinit vârsta de 86 de ani... Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând 9 ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. IPS Părinte Andrei - Arhiepiscopul Albei Iuliei, a spus despre Părintele Ioan că „a fost un mărturisitor al lui Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Ioan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!... Părintele Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!...

Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei. De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Ioan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi recunoştinţă!... Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei...

De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!...

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Ioan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!...

Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!... Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!...

Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Bucureşti – 19.05.2008 –

În ziua înmormântării

Părintelui nostru Ioan

Cu aleasă preţuire şi multă recunoştinţă,

Drd. Stelian Gomboş – Consilier

la Secretariatul de Stat pentru Culte

din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor.

80 de ani de la înfiinţarea corului parohiei ortodoxe Vărşand

Duminică, 11 mai 2008, a avut loc la Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din parohia ortodoxă română Vărşand un eveniment comemorativ dedicat înfiinţării corului bisericesc din această parohie. La comemorare au participat, pe lângă „fiii satului” Vărşand, şi preoţi care au avut, de-a lungul activităţii lor, anumite legături strânse cu satul: P.C. Părinte Alexandru Hotăran – Protopopul de Deva, care are îşi are originea directă din satul Vărşand, P.C. Părinte Diacon Daniel Bembea – Diacon al Bisericii mari din Hunedoara şi colaborator direct al P.C. Părinte Protopop A. Hotăran, apoi, P.C. Părinte Petru Puşcaş – protopop onorific de Gyula şi fost preot paroh în Parohia Vărşand, între anii 1979 – 1991, P.C. Părinte Milan Dumitru Dragoş – preot paroh al Parohiei Vărşand, P.C. Părinte Traian Moţiu – preot paroh în Parohia Pilu, şi nu în cele din urmă P.C. Părinte Cantemir Lipovan – preot paroh în Parohia Chişineu-Criş II (Pădureni), preot care a asigurat de multe ori interimatul în parohia Vărşand. S-a oficiat Sfânta Liturghie, de la orele 10, iar în încheiere a fost săvârşit un Parastas de comemorare a preoţilor care au slujit în parohia Vărşand, ctitorilor, binefăcătorilor, membrilor corului parohial, cântăreţilor de strană şi a creştinilor ortodocşi din sat, care au trecut în veşnicia lui Dumnezeu. La eveniment au ţinut cuvântări, printre alţii: P.C. Părinte Protopop Alexandru Hotăran, P.C. Părinte Protopop Onorific Petru Puşcaşu şi Dl. Inginer agronom Axente Cordoş – Viceprimar la Primăria Pilu şi Organizator al evenimentului. Răspunsurile la Sf. Liturghie şi la Parastas au fost date de un grup de seminarişti şi studenţi teologi de la Arad, dirijaţi de Daniel Albu şi Claudiu Condurache. Totodată, s-au sfinţit şi trei plăci comemorative inscripţionate cu numele celor pomeniţi la Parastasul de obşte.

Ziua Independeţei de Stat a României şi Ziua EUROPEI sărbătorite la Arad – 9 mai 2008

În ziua de 9 mai, a.c., a avut loc în parcul “Mihai Eminescu” din spatele Prefecturii judeţului Arad, un eveniment comemorativ în cinstea eroilor căzuţi la datorie pentru neamul românesc, atât în Războiul de Independenţă din 1877, cât şi în cel de-al doilea Război Mondial. Festivitatea a început cu un parastas de pomenire, oficiat de Prea Sfinţitul Părinte Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului şi Hunedoarei împreună cu doi preoţi – Pr. Mircea Bupte – Consilier social la Episcopia Aradului şi Hunedoarei şi Pr. David Ioan – Preot militar al Garnizoanei Arad. P.S. Părinte Dr. Timotei Seviciu a accentuat rolul esenţial de jerfă şi dăruire pe care l-au avut aceşti eroi şi a exprimat faptul că pacea este una din cele mai importante şi mai valoroase virtuţi ale omenirii. După încheierea discursului P.S. Sale, s-a trecut la depuneri de coroane la monumentul dedicat eroilor din războaiele pentru apărarea neamului iar mai apoi Garnizoana din incinta Cetăţii Aradului a trecut în pas de defilare prin faţa acestui monument.

Aparitii editoriale.

Catehetul

ARAD - A apărut primul număr, pe acest an, al revistei de metodică şi spiritualitate a profesorilor de religie - „Catehetul” Dintr-un sumar interesant, semnalăm câteva articole:

„Metode active folosite în procesul de predare-învăţare al religiei”, „Argumente pedagogice, teologice şi etice pentru o educaţie religioasă la liceu”, „Modelul profesorului de religie”, „Dezideratele educaţiei religioase”, „Biserica şi şcoala pentru societate”, „Educaţie şi credinţă”, etc. De asemenea revista publică informaţii despre evenimentele spirituale din şcoli şi creaţii literare.




Vestitorii credinţei

ARAD - Ultimul număr al revistei clasei a VII-a A de la Şcoala Generală nr. 22 „Caius Iacob ” Arad - „Vestitorii credinţei” - se deschide cu un articol despre simpozionul internaţional „Tradiţie şi integrare. Unitate în diversitate”.

Merită semnalate şi alte titluri: „Şi florile vorbesc...trebuie doar «să ai urechi de auzit»” (semnat de prof. Beatrice Mandă), „De la inimă pentru inimă” (Arvai Iulian), „Sfânta Treime” (Socaci Oana, Manole Simona), „Botezul Domnului în Ţara Sfântă (Filipaş Bianca, Colisnic Iulia) „Sărbătorile la români. Obiceiuri de Paşti” (Socaci Oana, Manole Simona), „Înălţarea Domnului la cer” (Alexandra Heredeu, Mădălina Hoţecu), „Pogorârea Sfântului Duh” (Gabor Cristina, Ivaşcu Codruţa), „Schimbarea la Faţă a Domnului” (Gui Geanina, Ille Giulia), etc. Nu lipsesc nici rubricile dedicate poeziei şi faptului divers pe teme religioase.

Diverse

Dan Puric – o întruchipare a providenţei divine în minţile şi sufletele oamenilor

Motto: “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om,

ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om”- Dan Puric.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat la lansarea cărţii “Cine suntem”, am participat la numeroase conferinţe, la cele două spectacole cu mesaj profund creştin – “Don Quijote” şi “Visul”, l-am ascultat la diferite emisiuni de radio şi televiziune, la care a fost invitat, i-am citit într-o noapte cartea, şi din toate am rămas cu aceeaşi concluzie: aceea că Dumnezeu - Bunul şi Sfântul – ne trimite câte un mesager ori mai mulţi, prin care ne atrage atenţia, printr-un semnal de alarmă, că nu este bine ce facem sau încotro ne îndreptăm, aceste personae constituindu-se în întruchiparea providenţei Lui în minţile şi sufletele noastre. Şi, deci, în această ordine de idei, vom susţine, odată cu Părintele său şi al nostru duhovnicesc – Iustin Pârvu – că “personalitatea şi activitatea omului de cultură şi a regizorului Dan Puric nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege. Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret? Întrebaţi-i pe aceşti tineri şi nici ei nu vor găsi un răspuns. Este ceva firesc, este ceva ce sufletul tânărului de azi recunoaşte în el - recunoaşte ceea ce această naţiune, azi, a pierdut, recunoaşte adevărata lui valoare, adevăratul lui rost, adevărata lui identitate – aceea de român creştin.” Cu alte cuvinte “nu-ţi trebuie nici o strategie politică, nu-ţi trebuie nici o ideologie să-i faci pe oameni să te iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. Domnul Dan Puric are această putere de a te fascina, de a te face să-l urmezi – şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând te cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a câştiga suflete. De aceea şi puterea lui de a comunica este mare, rar întâlnită, chiar dacă, prin arta pe care o practică dânsul, o face şi fără a vorbi. Acest om îţi dă încredere. Este ceea ce simte acest tineret şi în viitor va simţi şi acest popor.”

Şi am mai înţeles ceva din toate aceste întâlniri cu Dan Puric, şi anume că, iată, cu toţii, din păcate, asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. Acelaşi Părinte Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă afirmă cu toată tăria şi responsabilitatea că “au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face (realitate ce reise foarte limpede şi din această carte). El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină…”

Cu alte cuvinte, “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa as luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie… căci Dan Puric gândeşte cu propriul său cap, inclusive atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă…” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefaţa acestei lucrări apologetice şi creatoare, dedicată Părintelui Atanasie – “lumină de om şi neam românesc” de la Mănăstirea Petru Vodă.

Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă de o istorie inumană” – conform afirmaţiilor Profesorului Gheorghe Ceauşu din postfaţa cărţii. Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată… De ce? Pentru că “iniţiativele lui, căci este un om la care se îngemănează gândul cu acţiunea, sunt marcate de o mare doză de noutate, ceea ce face, prin forţa lucrurilor, să se opună rutinei canonizate şi banalităţii leneşe. De aceea, el ni se înfăţişează ca un biruitor şi deschizător de drum, dar aflat pe culmea înaltelor valori pe care noi, moştenindu-le active, fără să fim moşteniţi de ele cu pasivitate, le denumim, generic, tradiţie.” – după cum relatează acelaşi Gheorghe Ceauşu.

Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. “Grija pentru cristalizarea optimă a conştiinţei noastre “de sine” şi de a fi cunoscută pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” în concertul lumii, a fost şi rămâne o constantă a conduitei sale de creator de artă. El este împovărat de “uşurătatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnată de iubire” – Gheorghe Ceauşu. Dar nu orice iubire, ci una creştină, căci Dan Puric este un ortodox autentic şi un roman adevărat, nefăţarnic şi nemitarnic.

Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi şi profunde convorbiri duhovniceşticu părinţi şi oameni îmbunătăţiţi, bine asimilate şi argumentate însă cu o sensibilitate rarisimă şi cu o convingătoare gândire, debordantă. Este vorba de un comportament şi de o atitudine cultivată îndelung şi perseverent ori tenace, aflându-se într-o orientare răsăriteană în baza unei perspective culturale împregnată de universalitate, şi întrupată într-un discurs strălucitor, bine închegat şi correct argumentat sau fundamentat, urmărind câteva idei constante, de bază. Autorul este un “veghetor” şi un “trezitor”, deoarece rafinează cunoaşterea de sine românească prin recursul la memorie, cunoscând că aceasta este calea consolidării şi conservării conştiinţei de sine a unui popor. Şi asta pentru că el nu luptă pentru construirea unei imagini a României, a unui brand de ţară, ci pentru refacerea icoanei neamului, fărâmiţată de-a lungul timpului în atâtea cioburi şi bucăţi. Sinceritatea lui nu ar fi suficientă dacă ideile sale nu ar avea o valoare de adevăr general valabil. El crede nelimitat şi nezdruncinat în ceea ce spune şi în ceea ce face, recunoaşte şi mărturiseşte ceea ce gândeşte şi anume la regenerarea spiritului românesc, resuscitând şi îmaginaţia-i bogată, spirit curat şi curăţat de intemperiile şi vicisitudinilor istoriei recente, la care face atâtea trimiteri şi referinţe.

Dan Puric, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirit, ca pedagog este model elastic. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin acest volum, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la afi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste. Lucrarea de faţă conţine subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată în mod analitic, din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sun tuna şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează autorul, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.

Scopul şi imboldul acestei lucrări este realizarea regenerării demnităţii naţionale şi răspunsul la ispita interogativă a rădăcinilor. “Ea se înfăţişează ca un sublimat de idei trăite şi trăiri ridicate la rangul de idée. Totodată, cartea este un simpton, rpintr-o conştiinţă sensibilă, la fenomenul primejdiei în care se află neamul şi ţara, subţiindu-şi identitatea ca effect la globalizării formale şi al domniei cantitativului, care se conturează tot mai précis la orizontul istoriei, aflată sub zodiac sfârşitului; o istorie impersonală, făcând elogiul diversităţilor mărunte în defavoarea entităţilor istorice tradiţionale şi mânate de spiritual secularizant şi desacralizant cu sorgintea în secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referinţelor lui Gheorghe Ceauşu. Titlurile cu caracter şi sugestiv ce alcătuiesc conţinutul acestei cărţi per la prima vedere, că descoperă şi cuprind teme foarte varite şi diferite, dare ele, în fond, se află într-o unitate armonică şi somfonică de netăgăduit.

Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia atitudine întemeiată. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene - şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are, citind această carte, prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele.

În concluzie, vom încheia cu câteva cuvinte din conferinţa domnului Dan Puric intitulată “Demnitatea creştină” – susţinută la Alba Iulia în 22 noiembrie 2007 în care arată că “Demnitatea creşină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos. Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii. De aceea şi întrebuinţează Sfântul Grigorie Palama termenul de înnomenire. Nu foloseşte nici măcar termenul de întrupare, ca să nu dea naştere diferitelor confuzii; zice înnomenire. Dumnezeu a luat această dimensiune, cea mai supusă vulnerabilităţii, ca să se înnomenească; din clipa aceea, omul a dobândit şi demnitate creştină” – care ne lipseşte nouă tuturor, şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o redea şi să ne-o readucă şi cu ajutorul Domnului Dan Puric – pentru care ne rugăm aceluiaşi Domn şi Stăpân să-i ţină harul şi darul în continuare, spre folosul nostru, al tuturor.

Stelian Gomboş

Pastorala Preasfințitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului la Sărbătoarea Sf. Paști în anul mântuirii 2008

† T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI, IENOPOLEI ŞI HĂLMAGIULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

HRISTOS A ÎNVIAT!

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Am ajuns sărbătoarea sărbătorilor, şi cu adevărat mai ales cei ce au trecut şi prin zilele pătimirii Mântuitorului, a răstignirii, morţii şi îngropării Sale. Victoria nu este fără luptă şi cu cât aceasta este mai mare, cu atât şi cealaltă pe măsură. Ori biruinţa asupra morţii este aceea asupra celui mai mare duşman al umanităţii. Ea este covârşitoare, însemnând şi pe cea asupra păcatului, şi a răului. Şi totodată pentru că se câştigă în numele Domnului vieţii şi în unire cu El. Lupta s-a desfăşurat până la jertfa supremă, cea de sine pentru ceilalţi. Unul dintre literaţii noştri comentând un asemenea cadru afirmă despre eroul său: Victoria obţinută prin jertfirea de sine e de o calitate mult mai înaltă decât cea a forţelor care l-au răpus. El cucereşte nemurirea spirituală. Exemplul neclintirii şi abnegaţiei Sale îmbărbătează timp de secole generaţiile următoare şi le îndeamnă la fapte mari. Eroul este răpus doar pe planul existenţei fizice şi individuale într-un sens filosofic, însă el cucereşte viaţa veşnică. Triumful morţii este doar aparent, el există într-un sens mărginit; îndărătul acestuia stă marea şi nemuritoarea victorie a spiritului uman. Victoria celui care nu s-a temut de moarte, care a înfruntat-o conştient şi a căzut nu pentru că ar fi fost slab, ci dimpotrivă pentru că a fost prea tare. Totul oglindeşte caracterul excepţional al cărui înalt exemplu poate fi urmat măcar parţial de cei ce aspiră a depăşi condiţia obişnuită a vieţii. Nu este suficient ca eroul să aibe nobile virtuţi sufleteşti, ci trebuie să fie înzestrat cu aceeaşi sensibilitate şi capacitate de a suferi, ca a fiecăruia. O părere vulgară adâncită în mentalitatea cotidiană leagă tragicul de pesimism, de concepţia care proclamă zădărnicia luptei şi vede în viaţă o vale a plângerii. Pentru cineva care nutreşte asemenea gânduri suferinţa este universală, atotstăpânitoare reprezentând însăşi esenţa lucrurilor, pe când în realitate omul are aspiraţia spre viaţă, lumină şi fericire. Trebuie văzut şi faptul că în această dramă umană moartea deşi zdrobeşte pe om, nu numai că face zadarnice, ci dimpotrivă aureolează pentru posteritate strădaniile acestuia, arătând imensa lor importanţă pentru propăşirea spirituală a întregii omeniri... Privirea din pesimistă se transformă în optimistă; din întristare şi deznădejde se îndreaptă spre bucurie şi speranţă. Înfrângerea eroului căzut pe plan fizic şi individual este totdeauna legată de eternizarea exemplului său imitat şi multiplicat secole de-a rândul spre binele şi propăşirea obştii. El îşi supravieţuieşte în chip strălucit prin cauza lui purificată şi triumfătoare. Asistăm la o supravieţuire prin triumful cauzei sale, învingerea propriei sale morţi pământeşti alcătuind o operă nepieritoare. Această conştiinţă dă aripi şi nu poate fi învinsă. În felul acesta echilibrul sufletesc nu numai că nu se tulbură dar se restabileşte şi se consolidează.1) În elanul de a depăşi spre idealuri nepieritoare şi această condiţie, fiinţa umană îşi dă seama de trebuinţa ajutorului divin. Viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic, după modelul lui Iisus Hristos Dumnezeu – Om. Ori cu Mântuitorul se introduce o nouă realitate, o nouă fiinţialitate a creaţiei, fiindcă desăvârşirea nu este etică ci ontologică. Hristos Domnul nu este un prototip moral, ci unul dumnezeiesc şi mântuitor. De aceea şi Biserica lui Hristos nu este un organism modelator etic, ci trupul mântuitor, comuniunea îndumnezeirii.2) În faptul învierii suntem chemaţi astăzi să vedem cum jertfa crucii e preamărită. Ziua bucuriei de azi a fost precedată de cea a întristării, când simţămintele ne-au aşezat alături de cel răstignit şi îngropat, dar într-o nădejde nedezminţită în cele ce a făgăduit şi pe care dorim să le dobândim. Răsună în auzul nostru cântările slujbelor sfinte din zilele amintite, înfăţişând durerea Maicii Preacurate pentru Fiul nevinovat, sacrificat pentru păcatul lumii, măreţia actului chezăşuind mântuirea celor ce trebuiau să ispăşească înşişi greşeala de demult. Aşa sună şi condacul slujbei Sfintelor Patimi din Joia Mare: „Pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, veniţi toţi să-L lăudăm, că pe Acela L-a văzut Maria pe lemn şi a zis: Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu.”

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

După cum spune un teolog român jertfa şi învierea este o unitate indisolubilă şi statutul fundamental al făpturii. În faţa vieţii veşnice care se descoperă , poziţia noastră este de permanentă jertfă, de deschidere şi creştere. Jertfa şi învierea Domnului concentrează, toate sensurile existenţei şi vieţii noastre, angajează firea omenească în profunzimea ei şi o înalţă totodată. Viaţa Domnului reprezintă tocmai această plinătate a sensurilor. În întrupare şi pogorârea la noi Dumnezeu Cuvântul – se integrează în trup, în pământesc, în condiţia noastră de jos, dă gir şi semnificaţiei întregii noastre vieţi de acum. Prin înălţarea pe cruce, oferă pământescul unei noi evaluări. O nouă şi definitivă mutaţie are loc în înviere. Trupul dobândeşte calităţi noi şi devine în făptura umană a lui Hristos, ca într-o pârgă a Sa – spiritualizat, nestricăcios, nemuritor. Crucea şi învierea luminează nu numai sensul în general al fiinţei omeneşti, ci şi existenţa ei concretă. Esenţa este angajată în existenţa vie a omului nou, îl scoate din starea în care l-a atras păcatul şi suferinţa. Iisus Hristos Domnul, revelează tocmai aici în crucea Sa, în maximă suferinţă sensuri noi. Crucea devine din simbol al suferinţei şi al morţii, izvor şi simbol al vieţii. Altfel spus e posibilă transfigurarea însăşi a suferinţei din drum spre moarte în cel spre viaţă. Moartea e trăită însăşi ca un drum al vieţii, iar învierea e răspunsul unic şi decisiv.3) Teologia creştină a interpretat jertfa mai mult în lumina răscumpărării şi a integrat-o structurilor căderii omului, subliniind virtuţile ei de ispăşire şi împăcare cu Dumnezeu, şi întrucât jertfa în dăruire supremă nu poate fi compensată cu nimic din lume şi cel ce îşi dăruieşte viaţa nu mai are de primit în schimb nimic aici, jertfa nu poate fi înţeleasă decât în raport cu o valoare care depăşeşte limitele existenţei noastre. Într-o asemenea viziune ea angajează întreaga existenţă. În Iisus Hristos Mântuitorul moartea e o jertfă supremă, în primul rând pentru că este suportată ca ispăşire pentru tot păcatul omului, în al doilea rând pentru că Răscumpărătorul însuşi se jertfeşte pe cruce, însemnând aceasta că sacrificiul este oferit în momentul în care a dus până la punctul final taina cea din veci privitoare la om. Jertfa Domnului trebuie văzută aşadar în desăvârşită unitate cu învierea. Una este implicată în cealaltă, fără să decurgă însă una din alta, întrucât moartea însemnând sfârşitul posibilităţilor umane, învierea reprezintă o nouă creaţie, o nouă intervenţie divină într-un veac nou. Este Paşte, adică trecere la o nouă condiţie de existenţă pentru creştini: duhovnicească, nestricăcioasă, nemuritoare. Taina lui Hristos, taina crucii şi a învierii, devine taină a fiecărui creştin săvârşită de Sfântul Duh în Biserică. Această taină din veci determină structura jertfitoare şi pascală a Bisericii şi creştinul o trăieşte cu toată viaţa lui în toate Sfintele taine.4) Adâncind acest înţeles cu un alt dascăl a teologiei româneşti, învăţăm că Hristos Domnul a trăit în pătimiri profunda încredere a umanului, în dumnezeirea Lui şi a Tatălui Său. A trăit umanul Său încadrat pentru veci şi în mod nepieritor în ipostasul Fiului de o fiinţă cu Tatăl. De aceea, S-a predat cu totul Lui, ştiind că în El va avea învierea şi viaţa fără de sfârşit, cu toate greutăţile şi durerile şi chiar moartea pe care le suferă pentru o vreme: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”5) El a schimbat astfel conţinutul morţii, făcându-o dintr-o extremă golire de existenţă, prin despărţirea de Dumnezeu şi drept urmare dintr-o destrămare a trupului, într-o pătrundere deplină în Dumnezeu, izvorul vieţii. Cunoscând ca Dumnezeu, că El a scos umanul din nimic, ştie tot aşa de bine că, odată ce umanul înaintează prin despărţirea umanităţii de obşte de Dumnezeu, iarăşi spre nimic, adică spre moarte reunirea ei cu Dumnezeu în El, opreşte omenescul de a trece prin moarte la nimic, ci la o viaţă înnoită, care prin asumarea în ipostasul Lui nu mai este supusă morţii.6)... El ne are pe toţi uniţi cu umanitatea Sa în ipostasul Său şi de aceea moare pentru toţi, sau înnoieşte în fundamentul ei firea noastră a tuturor, unită cu a Lui în ipostasul Lui, având să ne însuşim doar şi personal ceea ce avem toţi virtual în firea lui Hristos, care a murit pentru toţi, deci pentru păcatele tuturor şi a înviat pentru a pune în firea Lui înviată, învierea virtuală a tuturor...7) Valoarea negrăită a jertfei lui Hristos pentru toţi şi pentru veci, se explică din următoarele caracteristici deosebite ale ei: întâi din faptul că nu e jertfă de animale, ci jertfa omului conştient de valoarea negrăită faţă de cea a animalelor; apoi din faptul că cel ce o aduce nu aduce pe altul, ci se aduce pe Sine însuşi, deci este şi preot şi jertfă, nu are jertfa ca obiect; mai apoi din faptul că cel ce aduce este cu totul curat, deci nu se aduce jertfă pentru Sine, dintr-un fel de interes personal, ci dintr-o desăvârşită dragoste pentru alţii şi pentru Dumnezeu; un om obişnuit se poate aduce şi el jertfă pentru alţii, dar în fond nu poate evita moartea; în cele din urmă din faptul că Cel ce o aduce ca om este totodată Fiul lui Dumnezeu, dând prin aceasta jertfei aduse o valoare infinită; căci Cel ce se aduce ca om e totodată Dumnezeu, sau mai presus Fiul lui Dumnezeu, sau tot ce poate fi mai scump lui Dumnezeu Tatăl; prin aceasta primeşte ca răspuns toată iubirea, pe care o poate primi un Fiu de la Tatăl său, pe seama umanităţii Sale, prin care se aduce jertfă şi a umanităţii tuturor pentru care se aduce.8) Avem în coborârea lui Dumnezeu în întruparea ca om şi în jertfirea de Sine, săvârşită în această calitate, şi suprema înălţare spirituală dată omului prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, întrecând în amândouă privinţele orice smerenie şi înălţare de care este capabil omul. Aceasta ne umple de uimire şi de sentimentul neputinţei de a o exprima şi care reiese din imnul Heruvimic al Sâmbetei celei mari: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu cugete: că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea mâncare credincioşilor.”9)... Cel ce se jertfeşte pe Sine lui Dumnezeu, deci, arată că nu mai trăieşte sieşi, ci se predă cu totul lui Dumnezeu. Jertfa de sine este supremul act de depăşire de sine, de libertate de sine şi de iubire faţă de Dumnezeu, act implicând perpetuarea acestei dăruiri pentru veci. Căci aceasta înseamnă moartea vieţii egoiste, urmată îndată de viaţa în Dumnezeu, dăruită de Tatăl, ca răspuns tot aşa de veşnic al iubirii Lui. Este totala şi definitiva moarte a trăirii pentru sine. Dar cel ce se predă din iubire unei persoane, trezeşte în ea aceiaşi iubire şi dăruire de viaţă. Numai cel ce se predă total unei patimi, sau unui obiect n-are ca răspuns o viaţă nouă, ci se pierde, căci acelea nu pot răspunde cu iubire din partea lor. Numai Fiul făcut om s-a putut preda Tatălui ca om, cu iubire filială totală, deci în totală curăţie de orice reţinere egoistă, ca să se slăvească prin el Tatăl şi din partea umanităţii, cum se slăveşte El de Tatăl, ca Fiul Unul născut, jertfit Lui. Aceasta arată legătura strânsă între jertfa lui Hristos, îndreptată spre Tatăl şi eficienţa ei îndreptată spre umanitatea Sa. Efectul acesta constă în primul rând în biruirea imediată a morţii prin moartea Lui; pentru că n-a murit pentru păcatele Lui, şi pentru că era Fiul lui Dumnezeu care a luat chipul nostru de bunăvoie. Efectul jertfei Lui s-a extins şi asupra oamenilor, cu care s-a făcut deofiinţă ca om. El S-a adus Tatălui cu o iubire insuflată şi umanităţii Lui, care a voit să fie şi a fost virtual iubirea tuturor fraţilor săi oameni. Jerta Sa a fost din iubirea filială faţă de Tatăl şi din iubire frăţească faţă de noi. În jertfa de sine adusă ca om Tatălui, a fost pusă iubirea maximă a Fiului faţă de Tatăl, din iubirea maximă faţă de oameni, încât Tatăl n-a mai despărţit iubirea Sa ca răspuns faţă de Fiul Său Unul născut, de iubirea faţă de El ca om iubitor al Său şi de fraţii lui.10)... Hristos a întemeiat Biserica sau comunitatea celor ce se unesc cu El, în cursul timpului pe temelia jertfei Lui, spre pregătirea lor pentru împărăţia veşnicei fericiri, menţinându-o prin jertfele de diferite grade ale celor ce se alipesc Lui. Prin jertfele lor îşi arată victoria asupra egoismului şi alipirii la lumea trecătoare şi pregătirea pentru împărăţia iubirii. Aşa se extinde puterea jertfei lui Hristos peste oamenii ce urmează după El.11) Duşmănia împotriva crucii îl făcea pe Sfântul Apostol Pavel să plângă şi să îi arate primejdia. După el, cei ce refuză crucea, o fac pentru că nu vor să admită că mântuirea se câştigă cu preţul pătimirii pentru propovăduirea adevărului mântuitor, adică prin preţul jertfei, socotind că aceasta se câştigă printr-un trai bun, nedându-şi seama că aduce astfel mai degrabă pieirea. Astfel el spune: „pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor întru ruşinea lor, ca unii ce au în gând cele pământeşti”.12) A refuza crucea lui Hristos Domnul, înseamnă a refuza şi crucea proprie ca înfrânare de la cele lumeşti şi a mândriei egoiste, căci aceasta după scurte satisfacţii aduce pieirea. Dimpotrivă, crucea ca înfrânare de la tot ce leagă de lumea trecătoare aduce slavă veşnică, precum i-a adus-o şi lui Hristos crucea Lui... Jertfa Mântuitorului şi jertfa sau dăruirea creştinului din puterea ei comunicată cu deosebire în Sfânta Liturghie, întreţine pacea şi comuniunea între oameni şi între ei şi Dumnezeu. Dar jertfa Lui nu ar avea puterea să cucerească, dacă n-ar fi fost urmată de învierea Lui. Deci, şi puterea ei ce se comunică în Sfânta Liturghie este o putere eficientă întrucât se datorează învierii Lui. Hristos Domnul cu care ne împărtăşim la Sfânta Liturghie este cel jertfit şi înviat; nu putem despărţi în El starea de jertfă de starea de înviere. Toate rămân în persoană; cu atât mai mult rămân în persoana Lui marele şi mântuitoarele fapte de însemnătate unică pentru toţi oamenii. Dacă n-ar fi înviat, nu ne-am putea împărtăşi cu trupul rămas mort, dacă n-ar păstra în El starea de jertfă, nu am putea să ne însuşim puterea unei vieţi în duh de jertfă sau dăruire. De aceea, împărtăşindu-ne de Trupul şi Sângele Mântuitorului jertfite şi curate, ne împărtăşim şi de puterea pentru o viaţă pământească în curăţie, mai mult şi de arvuna învierii şi a vieţii veşnice, tocmai prin faptul ridicării vieţii pământeşti la starea de jertfire şi dăruire străbătută de puterea jertfei lui Iisus Hristos.13)

Faţă de acestea, încă alte temeiuri găsim la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Mai înainte crucea era nume de condamnare, dar acum a ajuns un lucru de cinste. Mai înainte era simbolul osândirii, iar acum temeiul mântuirii. Crucea ne-a ajuns pricină a mii de bunătăţi, ne-a eliberat de rătăcire, a luminat pe cei din întuneric, ne-a împăcat cu Dumnezeu pe noi care ne războim cu El; pe noi cei înstrăinaţi de El ne-a făcut ai Săi, pe cei care eram departe de El, ne-a făcut să fim aproape. Crucea a ajuns distrugerea duşmăniei, siguranţa păcii, vistieria tuturor bunurilor dăruite nouă. Din pricina ei nu mai rătăcim încă în pustietăţi, căci am cunoscut calea adevărată; nu mai locuim în afara palatelor împărăteşti, căci am găsit uşa; nu ne mai temem de săgeţile aprinse ale diavolului, căci am văzut izvorul. Din cauza crucii nu mai suntem în văduvie, căci am primit Mirele, nu ne mai temem de lup, căci avem pe Păstorul cel bun. Din pricina crucii nu mai tremurăm în faţa tiraniei, căci am alergat la împăratul cerului. Pentru aceste pricini deci, e bucurie când prăznuim sărbătoarea crucii. Tot astfel şi Pavel apostolul a poruncit să sărbătorim din pricina crucii: „Nu în aluatul cel vechi, ci în azimile sincerităţii şi ale adevărului”, apoi spunând pricina, a adăugat: „Că Paştile nostru, Hristos, a fost jertfit pentru noi”.14) Continuă apoi aceleaşi consideraţii zicând: „Dar spune unde a fost jertfit? În vârful crucii. Altarul acestei jertfe este nou, pentru că şi jertfa este nouă şi plină de mirare. Acelaşi a fost şi jertfă şi preot. Jertfă după trup, iar preot după duh. Acelaşi şi a adus şi a fost adus după trup... Vezi că, Crucea a fost jertfelnic? Dar ar putea întreba cineva: Pentru care pricină jertfa nu este adusă în templu, ci în afară de oraş şi de ziduri? Ca să se împlinească cuvintele: „A fost socotit între cei fărădelege”15)... Pentru aceasta a fost jertfit în afara cetăţii ca să afle că jertfa a fost universală, că darul este pentru tot pământul, ca să afli că este obştească curăţirea şi nu parţială, cum a fost aceea din timpul legii... Putem acum să ridicăm mâini cuvioase în orice loc, pentru că tot pământul a ajuns sfânt, mai sfânt decât sfintele cele dinlăuntru. Aici a fost jertfită o oaie iraţională, iar acolo una duhovnicească. Şi cu cât este mai mare jertfa, cu atât este mai mare şi sfinţirea. Pentru aceasta crucea este prilej de sărbătoare. Vrei să afli şi altă faptă mare a crucii? Astăzi ne-a deschis raiul încuiat de cinci mii de ani şi mai bine. Căci în această zi şi oră Dumnezeu a primit pe tâlhar în rai săvârşind două fapte mari: una că a deschis raiul, alta că l-a primit aici pe tâlhar. Astăzi ne-a redat vechea patrie, ne-a readus în oraşul părintesc, a dăruit locuinţă firii obşteşti, a oamenilor. Căci spune Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Ai fost răstignit şi pironit şi făgăduieşti raiul? Da, spune Domnul, ca să afli puterea pe care o am pe cruce. Căci devreme ce crucea era un lucru trist şi ca să nu te uiţi la rostul crucii care era de-a executa pe ea pe nelegiuiţi, săvârşeşte Domnul prin cruce, această minune, care arată mai cu seamă puterea ei, ca să cunoşti puterea Celui răstignit.16) Rugăciunile şi imnele bisericii, arată tot aşa puterea crucii în legătura învierii. Una dintre cele mai reprezentative cântări în această privinţă şi care ne reaminteşte mereu faptul învierii, glăsuieşte aşa: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea; Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moarte pe moarte a stricat.”17) Tot aşa şi următoarea: „Stricat-ai cu Crucea Ta moartea, deschis-ai tâlharului raiul, plângerea mironosiţelor o ai schimbat şi apostolilor a propovădui le-ai poruncit, că ai înviat Hristoase Dumnezeule, dăruind lumii mare milă.”18) Tot aşa şi acatistul învierii Mântuitorului intonează: „Primind, prin învierea Ta, raze strălucitoare ale darului şi prin acestea ca prin oglindă duhovniceşte văzând scularea Ta cea aducătoare de viaţă, ne închinăm cinstitei Tale cruci şi slăvitei învierii Tale, pe care o lăudăm şi o slăvim...19) Reiese în mod clar legătura strânsă dintre jertfa pe cruce a Mântuitorului şi preamărirea Sa prin învierea din morţi. Biruinţa crucii, este şi semnul celei de-a doua veniri întru slavă.20)

DREPTMÃRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Fiecare lucru măreţ se împlineşte cu jertfire. Sub pecetea jertfei sunt toţi cei ce participă la ea cu toată fiinţa lor, tocmai pentru a şi-o însuşi. Este deci o biruinţă totală pentru toţi cei în comuniunea sublimităţii ei. Sub acest unghi orice jertfă potrivit valorii ei, primeşte însemnătate în ansamblul lucrărilor. Jertfa crucii este copleşitoare întrucât cuprinde toate laturile lumii, în toate înţelesurile ei imprimându-şi pecetea biruinţei vieţii noi asupra celei vechi, dându-i temelie puternică prin stricarea morţii şi răului, proclamând virtutea. Locaşul de cult ilustrează prin crucea de la temelie proiectată în întreaga construcţie şi înălţată pe turla sau cupola cerului realitatea biruinţei, strângând în unitatea duhului, laturile pământului spre reînnoire, renaştere şi înviere. Privind apoi pe toţi cei ce intră în alcătuirea lui spirituală, pe toţi purtătorii de cruce, îi găsim şi după trecerea pragului vieţii pământeşti sub straja crucilor, arătând credinţa şi nădejdea lor în înviere şi viaţa cea veşnică. Şi la noi grăiesc mai ales acelea ale eroilor naţionali ca Avram Iancu în revoluţia din 1848, şi corifeilor Marii Uniri din 1918, de la cele două evenimente, împlinindu-se în acest an 160, respectiv 90 de ani. Bisericile ridicate şi în amintirea lor, preiau însemnele creştine de totdeauna, confirmate ca ale biruinţelor nesfârşite. Bisericile ce se înalţă astăzi pretutindeni, reamintind aici şi noua catedrală arădeană, au la temelie şi jertfele celor care au avut izvor şi pilduire jertfa crucii Mântuitorului. Cu convingerea că privind la slava pe care Mântuitorul a revărsat-o asupra tuturor celor ce s-au învrednicit de-a lungul veacurilor de cununile cereşti, ne împărtăşim şi noi de toate darurile învierii, făcându-ne unii altora urările cuvenite de praznic sub binecuvântarea Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor,

† T I M O T E I
EPISCOP AL ARADULUI

NOTE

1. George Bălan, Semnificaţii filozofice ale tragicului, în „Revista de filozofie”, Bucureşti, 1965, nr.5, p.591 şi urm.

2. Conform Drd. Stelian Gomboş, recenzie la Ierom. T. Mada, Despătimirea – de la etică la fiinţialitate, Sibiu, 2007, în rev. Altarul Banatului, XVIII (LVII), 2007, serie nouă, nr. 10-12, p. 159.

3. Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Bucureşti, 1991, pp.248-249.

4. Idem, pp.281 şi urm.

5. Luca, 23, 46; Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p.354.

6. Ibidem.

7. Idem, p.355.

8. Idem, p.364.

9. Conform Idem, p.369.

10. Idem, p. 370.

11. Idem, p.372.

12. Idem p.374;conform Filipeni 3, 18-19

13. Idem, pp.376-377.

14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la cruce şi la tâlhar, în Cuvântări la praznice împărăteşti, Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942, trad. Pr. D. Fecioru, pp. 121 şi urm.; conform I Corinteni 5,7-8.

15. Idem, p.123; conform Isaia 53,12, Marcu 15,28.

16. Idem, p. 124; conform Luca 23,43.

17. Slujba Utreniei duminicale.

18. Troparul Învierii, glas VII.

19. Icos 11.

20. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p.106, Matei, 24,30.